Autor: Cosmina Bulai
Data publicării: 22 iulie 2026
Ca practică generală, partea care pierde litigiul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată. Dar ce se întâmplă atunci când litigiul a fost generat din cauza pasivității pârâtului, iar acesta își execută obligația abia după sesizarea instanței?
Ce sunt cheltuielile de judecată?
Cheltuielile de judecată suntcosturile suportate de părți pe parcursul procesului pentru eventualele servicii prestate de furnizori autorizați în legătură cu soluționarea litigiului. Ele reprezintă un prejudiciu pentru partea care a câştigat procesul, prejudiciu pe care l-a suportat pentru a-şi proteja drepturile şi interesele legitime și care se impune a fi reparat de către partea care a pierdut procesul.
Potrivit art. 451 C. proc. civ., cheltuielile de judecată constă în taxele judiciare de timbru, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.
Cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar sunt fixe, însă instanța poate reduce motivat cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, plata experţilor judiciari şi a specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3).
Ce este culpa procesuală?
Culpa procesuală reprezintă principala cauză care generează obligarea unei părți la plata cheltuielilor de judecată, conform principiului potrivit căruia partea care pierde procesul este obligată să suporte aceste costuri, inclusiv pe cele ale părții adverse.
Într-o exprimare sintetică, culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acțiuni ori susținerea unor apărări neîntemeiate.
Culpa procesuală este vina procesuală a părții care a pierdut procesul și care a determinat, prin conduita sa, declanșarea sau desfășurarea acestuia, suportând consecințele, în principal plata cheltuielilor de judecată.
Într-o decizie a Curții Constituționale, respectiv decizia nr. 325/21.05.2019, a fost subliniat faptul că obligativitatea plății cheltuielilor de judecată se fundamentează pe ideea acestei culpe procesuale, aceasta din urmă reprezentând astfel temeiul obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată.
Spre exemplu, reclamantul este în culpă procesuală dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată ca netimbrată, iar pârâtul a făcut apărări, dacă cererea sa s-a perimat, daca a chemat în judecată o persoană străină de raportul juridic dedus judecății, dacă a renunțat la judecată sau la dreptul subiectiv, dacă pretențiile sale se dovedesc a fi neîntemeiate.
Până când pot fi cerute cheltuielile de judecată în instanță?
Cheltuielile de judecată vor fi acordate cel mai târziu până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, numai în măsura în care partea care le pretinde dovedeşte, în condiţiile legii, existenţa şi întinderea acestora.
Aceasta înseamnă că partea trebuie să formuleze cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât acestea nu se acordă din oficiu, şi că este ţinută de dovedirea existenţei şi întinderii acestora, dovadă care trebuie realizată în condiţiile legii, în raport cu obiectul fiecărei categorii de cheltuieli.
Când nu e obligată partea care pierde litigiul la plata cheltuielilor de judecată?
1. O primă situație este cea în care acțiunea este respinsă ca rămasă fără obiect pentru că pârâtul a executat prestația solicitată de reclamant.
Cu titlu de exemplu, în cazul în care acțiunea reclamantului este respinsă ca rămasă fără obiect ca urmare a faptului că pârâtul a executat prestația solicitată prin acțiune, culpa procesuală nu poate fi reținută în sarcina reclamantului. Dimpotrivă, culpa procesuală aparține pârâtului, întrucât formularea cererii de chemare în judecată a fost necesară pentru a-l scoate din pasivitate.
Spre exemplu, prin Hotărârea nr. 537 din 25.10.2024 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, litigiul a fost soluţionat în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind rămasă fără obiect, întrucât pe parcursul derulării procedurii judiciare, pârâții au înţeles să iasă din pasivitate și să soluționeze contestația administrativ fiscală.
Întrucât în cauză nu intervenise o recunoaștere a pretențiilor de către pârâți până la primul termen de judecată și prin raportare la faptul că condițiile prevăzute de art. 454 C. proc. civ. sunt cumulative, Curtea a apreciat că în dosar pârâții nu pot fi exonerați de la plata cheltuielilor de judecată.
2. O altă situație în care partea care pierde litigiul nu e obligată la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru este atunci când acțiunea este respinsă ca rămasă fără obiect ca urmare a soluţionării pe cale amiabilă.
Spre exemplu, prin Hotărârea nr. 950 din 05.02.2018, Judecătoria Sectorului 5 București a stabilit că cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru nu este întemeiată, câtă vreme nu a avut loc o judecată asupra fondului cauzei în vederea stabilirii culpei procesuale a pârâtului, astfel că a respins acțiunea ca rămasă fără obiect, ca urmare a soluţionării pe cale amiabilă.
3. Nu poate fi reținută culpa procesuală nici în sarcina părții într-un dosar având ca obiect strămutarea, eventualele costuri asociate urmând a fi avute în vedere cu ocazia soluționării fondului.
Spre exemplu, Curtea de Apel Timișoara, prin Sentința civilă nr. 52 din 4 mai 2016 a statuatcu privire la cererea de obligare a petentei la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimată, că obligația de plată a cheltuielilor de judecată are ca temei culpa procesuală a celui care le-a provocat. O atare culpă nu poate fi reținută în sarcina persoanei care își exprimă, pe calea unei cereri de strămutare, îndoiala cu privire la imparțialitatea judecătorului pricinii.
Astfel, în dosarul având ca obiect strămutarea, nu pot fi aplicate prevederile conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. vor fi aplicate în dosarul în care se soluționează fondul litigiului, în situația în care petenta va pierde procesul.
Tot astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Încheierea nr. 6325 din 17 octombrie 2012 a hotărât că respingerea cererii de strămutare nu demonstrează culpa procesuală şi nu reprezintă o „cădere în pretenţii” în sensul art. 274 alin. (1) din Vechiul C. proc. civ. (art. 453 NCPC).
4. În scopul determinării culpei procesuale, care constituie fundament al plăţii cheltuielilor de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, a stabilit că interesează, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.
Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea sau purtarea unui proces, legea permite totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în cazul unei manifestări procesuale calificate, respectiv recunoașterea pretențiilor până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere.
Când nu este exonerat pârâtul de la plata cheltuielilor de judecată?
Prin Decizia nr. 21/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că “pârâtul nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată în situaţia în care obiectul acţiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunţa doar pe baza recunoaşterii pârâtului.„
În acest sens, cu titlu de exemplu, enumerăm câteva litigii din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere sau în care hotărârea nu se poate pronunţa doar pe baza recunoaşterii pârâtului:
1. Litigiu având ca obiect contestația la executare – Contestatorul nu poate fi sancţionat, deoarece nu a avut posibilitatea să pună în întârziere intimata, respectiv să îi solicite anularea actelor de executare, întrucât doar instanţa de judecată poate anula executarea silită.[1]
Contestatorul a fost nevoit să se adreseze instanţei pentru anularea executării silite, efectuând în acest sens cheltuieli de judecată.
2. Litigiu având ca obiect plângerea contravențională – Împotriva unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, contravenientul are la dispoziţie o singură cale de apărare şi anume formularea plângerii contravenţionale în faţa instanţei de judecată.[2]
Aşadar, instanţa de judecată reprezintă singurul organ competent să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi, implicit, asupra anulării sau menţinerii acestuia.
Astfel legea nu prevede posibilitatea parcurgerii procedurii prealabile de punere în întârziere în materie contravenţională, ci asigură persoanei interesate dreptul (sau chiar obligaţia) de a se adresa direct instanţei de judecată, în termenul de 15 zile stabilit de lege, pentru a solicita anularea actului contestat.
3. Litigiu având ca obiect anulare act administrativ – Prin considerentele Deciziei nr. 21/2022 pronunțate de Înalta Curte De Casație Și Justiție s-a reținut că „(…) Ca atare, în sensul dispozițiilor procesual civile, „recunoașterea“ reprezintă un act juridic procesual de dispoziție, prin care una dintre părțile litigante achiesează la pretențiile ridicate împotriva sa de către cealaltă parte, însă achiesarea pârâtului nu poate avea loc în procesele în care sunt angajate drepturi asupra cărora nu se poate dispune”.
Prin prisma prevederilor art. 1 alin. 6 din Legea nr.554/2004, instanța constată că pârâtul nu poate dispune asupra actului administrativ dedus judecății deoarece a intrat în circuitul civil.[3]
Concluzii
Observăm astfel că exigibilitatea obligației de plată a cheltuielilor de judecată nu se stabilește exclusiv prin raportare la faptul de a pierde litigiul, ci ca urmare a analizei culpei procesuale în sensul arătat mai sus. Instanța va avea astfel în vedere atât soluția pronunțată, cât și conduita părților înainte de sesizarea instanței și pe parcursul procesului.
[1]A se vedea în acest sens Hotărârea nr. 4369 din 03.07.2026 pronunțată de Judecătoria Giurgiu.
[2] A se vedea în acest sens Hotărârea nr. 1012 din 19.03.2026 pronunțată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc.
[3] A se vedea în acest sens Hotărârea nr. 62 din 30.01.2024 pronunțată de Tribunalul Timiș.